Eliade sau Cărtărescu – despre complexul Meşterului Manole în cultură

Ce facem cu valoarea?
Bun, am stabilit: o operă are valoare. Ce facem cu ea, hai s-o zidim ca pe Ana – desigur împreună cu autorul ei – întru desăvârşirea Culturii Noastre Naţionale. Ce contează că de Ana nu ne mai bucurăm, nu-i mai mângâiem părul, n-o mai sărutăm, n-o mai certăm, n-o mai burduşim din când în când? Ce contează că e moartă? Am zidit-o. Dar întru edificiul Valorii Noastre Naţionale.
Mă aştept de la tineri la o nerăbdare a căutării – de ipostaze noi, de perspective noi, unele chiar greşite (greşeala e apanajul tinereţii), şi nu la o admiraţie sterilă şi mioapă, de muzeu, faţă de valorile vechi.
Dar iată că unii nu pot ieşi din „păcatele” culturale româneşti şi rămân închistaţi în concepţii vetuste, în carapace, cum spune Cehov.

Studiu de caz
Un domn recenzent, Silviu Man – pe care o altă părere l-a făcut să ia distanţă şi să se simtă „urecheat” – a scris mai demult pe bookblog despre o culegere de articole ale lui Mircea Eliade. Ideea era că astăzi am uitat să ne extaziem, ca savantul istoriei religiilor, în faţa patriotismului poetului rasei române, şi facem în loc analize postmoderne (tip Cărtărescu) asupra omului Eminescu, inclusiv asupra păroşeniei lui.
Ca urmare, mi-am scris şi eu opinia faţă de. n-am primit răspuns imediat, dar se pare că autorul a preferat să-şi coacă filozofia. şi a scris ieri.

Ce spune recenzentul? (dincolo de ironii)
1. Începe cu un argumentum ad personam sau mai precis ad blogum, adicătelea împotriva blogului pe care a fost scris - acesta - şi nu a articolului cu pricina (apropo, nu are nici link direct). Ba aflăm şi că Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga şi Ion Dezideriu Sârbu au pus bazele unei ştiinţe.

2. Spune că nu poţi creşte fără să ai certitudini. Certitudini pe care nu le obţii, ci ţi le dau părinţii, sau sfinţii, sau gânditorii veritabili etc. Adică, dacă Eliade spune că Eminescu „ura amestecurile în rasial, moral ori politic şi respecta doar tipul etnic român, care se asemăna cu strămoşii daco-latini: tipul carpatic, exemplarul masculin frumos, onest, sincer şi fidel (1)”, după raţionamentul recenzentului, aceasta trebuie să ne fie o certitudine, doar e dată de un gânditor veritabil. Mai are rost să verificăm citind articolele politice ale lui Eminescu şi să ne zburlim de o aşa opinie à la Alfred Rosenberg?

3. Spune că a scrie despre amănuntele fizice ale unui creator, cum a făcut Cărtărescu, e totuna cu a fi „cronicar de tabloid, mai cult, desigur, dar nu mai onorabil.” Eu nu sunt de acord – orice amănunt, chiar de ordin fizic, despre un autor ţi-l face uman, apropiat, îţi completează imaginea generală pe care o ai despre el. (2)

4. Corolar: „Punând în circulaţie banalităţile scrise sau spuse în epocă despre om, acestea îi eclipsează valoarea spirituală. Realitatea unui fapt va ascunde adevărul unei conştiinţe.” Nicidecum, avem cu toţii discernământ şi putem decela între anecdotă şi operă. Mai adaug că din contră, punând în circulaţie banalităţile scrise despre operă – aparţinând unui Eliade – acestea îi eclipsează valoarea spirituală.

5. Spune că „în cadrul raportului cultural există două paliere: unul – obiectiv, în care recunoşti valoarea” (recenzentul nu ne spune însă ce facem cu ea după aceea – ne închinăm în faţa ei cu osanale sau o discutăm, reînviind-o? –) „şi, consecutiv, un altul – subiectiv în care-ţi formezi preferinţele conform structurii tale sufleteşti.” În ceea ce priveşte valoarea, nu mă aliez acestui raport - pentru mine nu importă - şi tind să-i dau dreptate mai mult lui Harold Bloom, decât recenzentului. Criticul spunea că valoarea estetică se bazează pe trăire - pe memorie şi pe durere, durerea de a renunţa la plăcerile facile în favoarea celor dificile. (3)

6. Spune că „o cultură creşte prin verbul “a crede”, acestui verb el opunându-i-se contestarea. Aşadar orice discuţie nu-şi are rostul. Crezi sau nu/conteşti. Evident, nu pot fi de acord.

7. Spune că „trebuie să reînvăţăm să punem distanţe, ca semn al stimei”. Dar nu ni se spune mai departe ce trebuie să facem în mod concret. De pildă, mi-ar plăcea ca domnul recenzent să-l adâncească, să-l reintrepreteze pe Eminescu, punând distanţe. Îl invit pe acest blog, nu doar pe scenă.

Concluzie
Deci domnul Silviu Man ne spune că avem certitudini ingerând opiniile părinţilor, sau sfinţilor, sau gânditorilor veritabili, e bine să respingem alte informaţii tabloidizante pentru a nu eclipsa valoarea spirituală, pe care trebuie să o recunoaştem, să credem în ea cu stimă şi distanţă.
Dar cum anume să adâncim valoarea, să o reinterpretăm, domnul Silviu Man nu ne spune. Mi-ar plăcea să. Pentru că mie îmi place să învăţ. De oriunde şi de la oricine.

PS: Încep să-mi revizuiesc optimismul cu privire la atitudinea „culturală” a tinerilor. Ori eşti cu ei, ori împotriva lor, orice altă posibilitate fiind exclusă. Orice discuţie diferită, orice nedumerire e luată ca ofensă personală şi considerată ca o contestare.

Îmi place mult o vorbă a lui Brâncuşi, pe care-a spus-o solicitat fiind să fie învăţăcelul lui Rodin – LA UMBRA MARILOR COPACI NU CREŞTE NIMIC. Am pus-o demult la baza creşterii mele şi nu o uit.
__________________________
(1) Mircea Eliade, Jurnalul portughez si alte scrieri, vol. 2, Ed. Humanitas, Buc.,2006, p.312, trad. Mihai Zamfir
(2) Bonus din Biblie: Iacob i-a zis Rebecăi, mama sa: „Esau, fratele meu, e bărbat păros, în vreme ce eu n-am păr.” (Geneza, 27), în Septuaginta 1, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.115
(3) Harold Bloom, Canonul occidental, Ed. Art, Buc. 2007, p.64, trad. Delia Ungureanu.

Părul de pe picioarele lui Eminescu electrizează un spirit

Nu ştiu ce l-a îndemnat pe Silviu Man să scoată la lumină volumaşul de texte ale lui Mircea Eliade adunate de Mircea Handoca la editura Junimea în 1987. Şi mai ales, să-l recenzeze pe Bookblog.
Însă ştiu că a ţinut expres să opună „netrufia intelectuală” a lui Eliade – celei de „deconstruire”, negare sau minimalizare de valori pe care o face Mircea Cărtărescu mai jos, „analizând cu mare atenţie” părul de pe picioarele lui Mihai Eminescu - totuşi valorile nu au păr.
Nu am citit cărticica în cauză, însă ştiu câteva articole de juneţe ale lui Eliade publicate în 4 volume la Humanitas de acelaşi Handoca şi mai ales articolul Eminescu - poetul rasei române – plin de enormităţi naţionaliste, din care aş putea da multe citate – dar din dragoste pentru Eliade, n-o fac aici.

Pentru că, de fapt, obiectul acestui post este uimirea mea în faţa entuziasmului subit al lui Silviu care, în loc să se înarmeze cu prospeţime tinerească şi prudenţă critică, el cade secerat de un discurs eliadesc hagiografic şi naţionalist, la mare modă în vremea aceea. Nu ştiu ce înţelege Silviu prin „patriotism organic” (sic!) şi nici ce anume i-a plăcut la afirmaţia pe care o citează că
Eminescu a luptat pentru a dovedi în toate manifestările geniul autentic al poporului român; în artă ca şi în politică, în filosofie ca şi în economie, Eminescu s-a străduit să impună realităţile naţionale.

Şi înţeleg încă o dată cât e de greu să scăpăm de febra Eminescu chiar şi printre tineri, şi că pentru asta avem nevoie de multe duşuri reci.

Cărtărescu despre Eminescu

Fapte

In copilarie era "mic si indesat"1, foarte negricios, ca toti fratii sai. La Cernauti avea o frica patologica de stafii2.

Adolescent, "era un tinar sanatos ca piatra", care la scalda "punea in mirare pe toti cu manevrele ce facea innot".3

La maturitate devenise un barbat mai degraba scund (1,64-1,65 m), cu "musculatura herculitana"4 si deosebit de paros: "Era foarte paros Mihai, pe pulpele si cele de jos si cele de sus, credeai ca-i omul lui Darwin".5 Avea platfus la ambele picioare. In timpul episodului ardelean "avea aparenta unui om vagabund" (Grigore Dragos). N. Densusianu se sperie de el: "O spun, nu in dezonorarea acestui om, ci in adevaratul inteles al cuvintului, curgeau zdrentele de pe el". Era pe atunci "un tinar cu fata negricioasa, cu ochi mari deschisi, cu un zimbet pe buze".6

Dupa zece ani, Mite Kremnitz il priveste cu detasare: "Mai mult scund decit inalt, mai mult voinic decit zvelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu infatisarea prea matura pentru cei 26 de ani ai sai, prea carnos la fata, nebarbierit, cu dinti mari galbeni, murdar pe haine si imbracat fara nici o ingrijire." Primul dejun luat impreuna o socheaza: "la masa, minca cu zgomot, rise cu gura plina, un ris care imi suna brutal... Un om cu totul lipsit de maniere". Risul sau, de altfel, era proverbial printre amici: "ridea mult, cu lacrimi si zgomotos, ii era deci greu sa asiste la comedii, caci risetele ii erau deseori oarecum scandaloase".7 Mite revine de mai multe ori la un amanunt: "O mina mica de copil, binevoitoare, neingrijita, poate nespalata".

Abuza de excitante: cafea si tutun. Pina in 1883 nu a baut exagerat. Viata ii era complet dezordonata: "Uneori era atit de adincit in lucru, ca scria pina foarte tirziu noaptea si atuncea nici nu mergea seara la cina, ci trimetea pe cineva sa-i cumpere piine, brinza, o sticla de bere si lucra mai departe. Cind veneau apoi colegii sai acasa, aflau in camera un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt si de lampa, de nu erau in stare sa respire, iar pe Eminescu nu il puteau zari prin norii de fum".8 Ducea, prin urmare, "un fel de viata de boemian".9 Avea voce de tenor si ii placea sa fredoneze. La "Junimea" el citea cu voce tare poeziile tuturor, caci avea glasul "simpatic, sonor si cadentat".10 Cind recita, "el ridica totdeauna ochii cu duiosie spre podele". Folosea numeroase cuvinte germane si pronunta germanizat unele neologisme: zenzibilizare, conzervativ etc. Injura intr-un singur fel: "Tu-i neamul nevoii!"

Nu arata in nici un fel a poet. Toti cei ce-l cunosteau din scris sint dezamagiti cind il intilnesc: "In general Eminescu era tacut, ginditor... Figura lui cea plina si dulce de mocan respira blindetea... Nimic nu te putea face sa ghicesti in el pe marele poet."11 "Eram atit de deceptionata - scrie si Mite Kremnitz -, incit ma durea deosebirea dintre adevaratul Eminescu si cel care traise in inchipuirea mea... unde-i poezia?" Russu-Sirianu il intilneste in 1882. Si-l imaginase ca pe un "Fat-Frumos din basme". Cunoaste in schimb "un barbat cu infatisare neobisnuita, cu privirea ostenita, trista si dreapta, pilpiind sub pleoape grele, vadit pretimpuriu imbatrinit, cu umerii tristi, putin adus de spate, cu gura amara, stufita de o mustata neingrijita, cu chipul palid brazdat si barba uitata".
Veronicai ii spunea Nicuta, iar ea, lui - Titi. Colegii ii ziceau Emin sau Eminache.

Aproape cert, nu a contractat sifilis niciodata (singura sursa, necreditabila, este sora lui, Harieta). Boala sa mintala nu a fost paralizia generala progresiva, pentru care a fost tratat eronat cu mercur, ci psihoza maniac-depresiva ereditara, asa cum i s-a pus, de fapt, primul diagnostic, la prima sa internare. Intreaga viata a fost un cicloid, pendulind intre extreme: "Vesel si trist; comunicativ si ursuz; blind si aspru".12 Frapa combinatia de modestie si (hiper)constiinta a valorii sale: "Acest amestec straniu, de sfiala si trufie, il facea susceptibil, iritabil, solitar. Toata atitudinea sa in societate ca si in literatura parea a zice: "noli me tangere".13 Stia perfect cine este: "Eminescu nu este un vanitos marunt, de felul celor care abunda in lumea literelor, are insa un sentiment inaintat despre sine si nu mai este indoiala ca se socoteste cel mai mare poet al vremii".14 "Eu am fost, sint si voi fi", ii spune el, la 25 de ani, unei tinere.15

Simptome fizice bizare l-au insotit toata viata. Otita de la 12 ani recidiveaza la 20 si 30. Picioarele sint acoperite de ulceratii. Cauza mortii va fi nu nebunia, ci o endocardita invechita. Dar inspaimintatoare cu adevarat sint simptomele psihice care au precedat boala mintala, datorate probabil sumernajului intelectual din vremea cind scria la Timpul ("aceasta masturbatie intelectuala"16): "Pe un scaun, girbovit, cu capul in pamant, Eminescu parea propria sa umbra... Ce privire stinsa! Cit e de palid... Ce miscari chinuite avea. Parea ca tot trupul il doare ca o rana uriasa. Cu buzele in amara framintare, macina incet firele mustatei, ochii nu mai priveau nimic. Legana necontenit incet si greu grumazul... si privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute dezamagiri, a unui cal de rasa care si-a frint picioarele si asteapta sa moara... Deodata, ca scuturat de friguri, salta din sold si brate, ma loveste cu capul. Se sfredeleste din mijloc si se opreste o clipa piept in piept cu mine. Doamne, ce ochi! Ai cui sint? Pleoapele ridicate in sus au pierit inghitite de frunte. Albul ochilor este mare, mare, holbat ca la cei ce se-neaca. Isi izbeste pumnii in timple... Deodata s-a intors, si-a infipt miinile in par, ochii se casca intr-o spaima grozava. O ia la fuga pe scari. Era acum ca posedat... Aud un soptit cumplit. Cumplit soptit: - Smulge-mi capul!"17 Alteori discursul i se curma subit: "povestea multe si cu haz, deodata insa el se opria de a mai vorbi, lasa in jos buza inferioara si nici un cuvint nu mai putea scoate din gura."18 Stia bine ce avea sa urmeze: "Si... deodata il scutura o cutremurare. Bustul tresalta, capul se proiecta in sus, ca pe un resort. Fruntea se incretea, sprincenele se stringeau, tot chipul se deforma intr-o haina crispare. Cu ochii albi de spaima privea scurt, cu alarma, inapoi... Desigur si el simtea ca se pierde. Se prindea repede cu palmele de falci, se incorda, parca sa opreasca o alunecare. Si ochii i se lasau pe spate, ca o cadere, ca o rastignire."19

Cu o luna inainte de prima criza Maiorescu stie. Cu o saptamina inainte, la Union, poetul ii spune lui E. Ocasianu: "Eu ma apropii cu pasi repezi de nebunie, sa aveti grija de mine." Totusi, pina in ultima zi, el scrie la "Timpul" si redacteaza scrisori perfect coerente (ceea ce ruineaza diagnosticul de PGP luetic).
Prima criza este maniacala si dureaza trei luni. Urmatoarele vor fi predominant depresive. In ultimii ani ai vietii destructurarea morala e totala, iar corpul se distruge cu desavirsire. Poetul e altul, de nerecunoscut. Dar, pentru ca abia in acei ani celebritatea sa depaseste micul cerc al "Junimii", multi si-l vor aminti doar in acea ultima, sfisietoare ipostaza: "Cind l-am vazut atunci, nu-l mai recunoscui pe poetul de odinioara... El era micsorat, scazut sufleteste... Intra si statea in mijlocul cunoscutilor intr-un mutism complet, intr-o absenta totala de inteligenta si vointa."20 Chiar si in aceasta stare, insa, pare constient de soarta sa: "La ce sa mai porti prin lume un om mort!", ii spune lui Vlahuta, care vroia sa-l ia cu el la tara. Inchis in repetate rinduri, fortat, pentru tulburarea linistii publice, manifesta in cele din urma gatism si tendinte clastice. Dupa un sir de sincope, inima ii cedeaza.

Autopsia reveleaza un adevarat "om al durerii": "Inima in stare de ipertrofie pasiva cu degenerescenta grasoasa a tesutului muscular... degenerescenta grasoasa s-a gasit in acelasi stadiu si la tesuturile ficatului, care, bineinteles, erau putin ipertrofiate. Splina in stare ipertrofica si degeneratiune." Alcoolismul si supradozele de mercur au fost cauzele principale. Creierul, in greutate de 1490 g., avea aderente meningeale si encefalita difuza. Emisfera stinga era mai dezvoltata decit cea dreapta. Lobii fontali erau hipertrofiati 21.
Uitat la soare, pe fereastra, creierul s-a alterat si "a trebuit sa fie aruncat in lada cu ramasite, frunze si ingrediente..." 22
________________________________________
1. Th. Stefanelli, 1861.
2. Th. Stefanelli, 1909.
3. Stefan Cacoveanu, 1904.
4. Matei Eminovici, 1886.
5. Idem. / 6. N. Densusianu, 1899.
7. Stefanelli, 1909.
8. Idem.
9. Maiorescu, 1894.
10. Iacob Negruzzi, 1889.
11. Al. Ciurcu, 1911.
12. Caragiale, 1889.
13. Slavici, 1909.
14. G. Panu, 1908.
15. S. Tautu, 1909.
16. Eminescu, 1878.
17. V. Russu-Sirianu, 1969.
18. S. Secula, 1899.
19. V. Russu-Sirianu, 1969.
20. N. Petrascu, 1892.
21. Dr. Alexianu si Sutu, 1989.
22. Dr. Ion Nica, 1972 (din a carui carte, Eminescu, structura somato-psihica, am preluat o parte din date).

Articolul este publicat în numărul special Dilema dedicat lui Eminescu, nr. 265, 27 febr. - 5 mart. 1998

Eminescu ii trage lui Gramo o palma peste bot. Gramo raspunde

Povestea e urmatoarea. Imediat dupa alegeri vorbeam cu Dragos despre proiectul lui, Eminescu, mon amour. Ne-am gandit ca am putea contribui si noi intr-un fel la proiect, mai ales ca ne-a placut ideea - sa te raportezi la Eminescu normal, fara sa-l consideri “mantuitorul neamului romanesc” s.a.m.d.
I-am gasit opera pe net (aici, site-ul e cam greu de utilizat, dar asta e) si ne-am apucat de citit. Si asa am descoperit textul asta:

Locke, filozoful englez care, cu un spirit de critică neobicinuit pe vremea lui, a analizat cugetarea omenească în elementele ei oarecum ne dă în câteva şiruri o descriere exactă a manierei de-a cugeta şi de-a se purta a partidelor, fie politice, fie religioase, încât din citirea acelor şiruri cineva vede bine ce rol cu desăvârşire secundar joacă aşa-numitele principii în viaţa partidelor.

Iată ce zice scriitorul englez:
“Oricât de mare ar fi zgomotul ce se face în lume asupra erorilor sau opiniilor, totuşi trebuie să fiu atât de drept cu omenirea şi să constat că cei pătrunşi de erori şi de opinii false nu sunt atât de numeroşi precum ar crede cineva la întăia vedere. Nu doar c-ar fi cunoscând adevărul, ci pentru că în privirea acelor doctrine, cu care-şi fac de lucru şie şi altora, ei în realitate nu au nici o părere şi nici o opinie. Daca am catehiza puţin partea cea mai numeroasă a coreligionarilor celor mai multe secte din lume am găsi că, în privirea lucrurilor pentru cari ei s’ aprind atât de tare, nu au nici o părere, ba, vom vedea că n-avem nici o cauză de-a crede că ei ar fi admis o părere oarecare în urma unei cercetări a raţiunilor ei sau a unei aparenţe de adevăr. Ei sunt hotărâţi de-a ţinea morţiş la partidul la care i-a angajat creşterea sau interesul lor şi, asemenea soldatului de rând în război, îşi manifestă curajul şi zelul după comanda şefilor, fără de-a examina sau a cunoaşte măcar lucrul pentru carele se luptă. Când viaţa de toate zilele a unui om ne dovedeşte că nu prea ţine seama cu seriozitate de religie, cum şi de unde am avea dreptul de-a deduce că-şi va sfărâma capul cu postulatele bisericii şi va cerceta cuvintele pro şi contra a doctrinei cutăreia sau cutăreia pentru care se lupta? Lui i-ajunge daca, ascultător capilor lui, are mâna şi limba pururea gata pentru a sprijini cauza comună, pentru a se recomanda în ochii acelora cari pot să-i procure consideraţia, înaintare şi protecţie în societate. Astfel oamenii se fac mărturisitorii şi anteluptătorii unor opinii de cari n-au fost niciodată convinşi, ai căror prozeliţi n-au fost nicicând, ba cari poate nici nu le-a îmblat vrodată prin cap. Aşadar, deşi nu se poate zice că numărul opiniilor neverisimile sau eronate e mai mic în lume decum se arată în adevăr, totuşi e sigur că sunt cu mult mai puţini aciia cari se ţin în realitate de ele şi greşesc, crezându-le adevărate, decum avem obiceiul a ne ‘nchipui .”

Unul din ziarele bucureştene, “Naţiunea”, şi-a luat sarcina a face din când în când câte-o analiză — îndealtmintrelea elegant şi neted scrisă — a principiilor ce le atribuie conservatorilor şi liberalilor. Noi am ruga pe confraţi să citească pasajul de mai sus al lui Locke şi să ia apoi, nu pe liberalii de-a doua mână, ci pe şefi chiar, pe cei mai însemnaţi şi mai inteligenţi dintre ei, să-i catehiseze asupra principiilor ce pretind că le profesează. Îl asigurăm de mai nainte că nici unul nu va avea o idee exactă de ceea ce gândeşte în materie politică şi că, dedesuptul ideilor ce pretextează a le avea, adevăratul motor al acţiunii lor e interesul personal imediat, interesul partidului mediat.

Daca aşadar partidul roşu e numeros, s-ar înşela cumplit cine ar crede că oamenii cari-l compun au aceleaşi principii. Poate unul dintre o mie şi-a bătut capul cu analiza ideilor ce pretinde a le avea: restul ascultă de comandă, căci comandanţii la rândul lor îi căpătuiesc. Ca să se mănţie la putere, aceştia au înmulţit peste măsură numărul funcţiilor plătite de stat, au abătut curentul dorului de câştig de pe piaţa firească a producţiunii pe piaţa postulantismului. Locke are deci dreptate. Cine oferă leafă bună şi tain află oricând o armată numeroasă de mercenari politici, fie cauza lui cea mai nedreaptă din lume.

Daca dar ne-ar întreba cineva cari sunt progresele realizate prin fiinţa roşiilor la putere, am răspunde : Înmulţirea funcţiilor publice, imposibilitatea din ce în ce mai mare de - a - şi câştiga subzistenţa independent de bugetul statului, dependenţa din ce în ce mai mare a claselor conducătoare de puterea centrală şi de oameni ce-o ţin în mână. Daca guvernul ar şti să ne - nţeleagă , i-am repeta sfatul pe care Montalembert îl dădea odinioară oamenilor de stat din Anglia:
“Să ajungă la cunoştinţa că pofta generală şi nemăsurată după funcţii de-ale statului e cea mai rea dintre boalele sociale. Ea răspândeşte în tot corpul naţiunii un spirit servil şi venal, ceea ce nu esclude, chiar la cei bine căpătuiţi, spiritul de partid şi de anarhie.

Acest sistem creează o armată de muritori de foame, capabili de orice descreierare, când cred că prin aceasta se va stâmpăra apetitul lor şi apţi pentru actele cele mai de rând şi mai înjositoare, îndată ce foamea le-a fost stâmpărată. O naţiune de vânători de funcţii e cea mai înjosită din toate naţiunile; nu există umilire în lume pe care să nu fie ‘n stare s-o suporte.” (De l’avenir politique de l’angleterre)
(Mihai Eminescu, Timpul, 6 iulie 1882 in Opere, vol XIII, pag 132)

Ironic, nu? Noi incercam sa discutam despre idei si doctrine politice in timpul alegerilor, iar Eminescu (un anti-liberal convins) sustinuse cu multi ani in urma ca n-are nici un rost sa faci asa ceva.

Ne-a fost clar ca Eminescu n-are dreptate, dar ne-am luat cu alte lucruri si n-am mai scris nimic despre asta. Pana azi.

Ideea, pe scurt, e urmatoarea. Gramo crede ca intr-o dezbatere politica trebuie sa te raportezi la idei si la doctrine politice si sa privesti partidele ca exponente ale unor asemenea idei si doctrine. Aici accentul cade pe “trebuie”. De ce trebuie sa faci asta? Fiindca asta e singurul mod in care poti purta o discutie rationala. Alternativele sunt: atacuri la persoana, scandaluri mediatice s.a.m.d.

Acum, sa vedem ce spun Eminescu si Locke. Poate ca doar putini dintre membrii unui partid inteleg bine doctrina politica pe care o reprezinta partidul lor. Ok, sa presupunem ca asa stau lucrurile.

Dar o descriere a felului in care stau lucrurile nu poate niciodata sa se opuna unei norme. In fata observatiei ca majoritatea oficialilor dintr-o tara sunt corupti, de pilda, norma “Nu trebuie sa fii corupt” nu slabeste nici un pic.

Sa ne uitam la o analogie. Cineva ar putea sustine, la fel ca Eminescu , ca teologii ar trebui sa renunte la discutiile despre diferentele dintre credinte religioase, fiindca credinciosii nu sunt constienti de aceste diferente. Raspunsul ar fi, probabil: “Nu putem renunta. Trebuie sa discutam despre lucrurile astea. Ele sunt cele mai importante. Poate credinciosii nu vad diferentele, dar ei ar trebui sa le vada.” Si asa mai departe.

One more time, o simpla descriere a unor fapte nu poate justifica nici o norma. Si nici nu o poate rasturna. Iar ideea ca trebuie sa purtam discutii de principiu (asa cum incercau sa faca ziaristii de la “Naţiunea”), in politica sau in alte domenii, exprima o norma a rationalitatii si sta destul de bine.

Locke nu facea altceva decat sa descrie faptele. Eminescu a facut un pas in plus, trecand la niste concluzii despre ce are rost si ce nu are rost sa se discute in politica. Ceea ce spune el nu se sustine. The end.

p.s.: La multi ani, btw!

articol preluat de la Gramo, pe 15 ianuarie 2009

Cum stau Alecsandri şi Maiorescu?

de Arthur Suciu

Mitul lui Eminescu a fost de natură să oculteze importanţa a două mari personalităţi ale epocii sale: Este vorba despre Vasile Alecsandri şi Titu Maiorescu:

În legătură cu primul, se invocă în continuare faimoasele (devenite exasperante) sale versuri referitoare la Eminescu:

"E unul care cântă mai dulce decât mine?

Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine"...,

uitându-se de fiecare dată semnul întrebării de la finalul primului vers. Alecsandri este prea mult văzut ca un premergător al lui Eminescu, deşi cel puţin opera sa dramatică este net superioară celei eminesciene (Alecsandri este şi unul din pilonii teatrului românesc).

Pe lângă Eminescu, ale cărui convingeri politice sunt ciudate chiar şi pentru epoca în care a trăit, Alecsandri a avut o certă vocaţie democratică. "Veselul Alexandri" era destul de trist spre sfârşitul vieţii, dar lucrul acesta a rămas aproape neştiut din cauza etichetării eminesciene.

La fel, Maiorescu este în continuare prea mult legat de Eminescu, ca şi cum opera poetului l-a făcut mare pe critic. Dar Maiorescu a fost probabil cea mai lucidă şi mai constructivă figură a epocii lui. Printre altele, a înfiinţat două universităţi, a deschis practic calea unui învăţământ superior autentic, a scris prima carte de logică din cultura română. Maiorescu a făcut imens pentru România.

Eminescu mai degrabă le datorează celor doi decât ei lui.

Criza Eminescu

de Călin Vamoş

Au trecut zece ani de la apariţia în Dilema a controversatului grupaj de articole despre actualitatea lui Eminescu. Concluzia autorilor, valabilă şi azi, era că parcurgem o criză a receptării lui Eminescu şi că, aşa cum afirma Nicolae Manolescu, el ar trebui „recitit”. Imaginea actuală ce ar trebui înlocuită îşi are originea chiar în afirmaţiile unora dintre cei care l-au cunoscut personal. Titu Maiorescu scria la un an de la moartea lui Eminescu că principala lui caracteristică era „seninătatea abstractă” şi că „tot ce era caz individual, întîmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente”. Imaginea poetului visător, plutind ca un luceafăr departe de realitatea vieţii comune, a fost preluată şi amplificată devenind în zilele noastre un şablon apăsător, propagat în şcoală şi la evenimentele festive, de care s-ar părea că nu mai putem scăpa.

Întotdeauna au existat voci care au respins această idealizare, chiar dacă ele nu au reuşit să schimbe opinia dominantă. Caragiale, de exemplu, a ripostat imediat şi vehement la caracterizarea făcută de Maiorescu:

„Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum cîteva veacuri, ca să ne permitem cu atîta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă! … A trăit pînă mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?”

Surprinzător este că o caracterizare atît de schematică a fost asociată unui om cu o structură psihică foarte complicată şi tensionată. Aşa cum rezultă din amintirile contemporanilor, din scrisorile lui, din textele manuscrise, din opera publicată sau postumă, Eminescu era stăpînit de impulsuri inconştiente incontrolabile. Caragiale îl descrie astfel:

„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi cînd o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrşească. Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca «Luceafărul lui – nemuritor şi rece».”

Însuşi Eminescu era conştient de temperamentul său nestăpînit. De exemplu, într-o scrisoare către Veronica mărturiseşte incapacitatea sa de a-şi controla gelozia.

„Daca-i cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu cîtă amărăciune, cu cîtă neagră gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.”

Revoltat că iubirea se reduce de fapt la „un instinct atît de van ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an”, căruia nu reuşea să-i reziste, Eminescu scrie:

„Oare sunt eu tot acelaşi? Singur nu mai mă-nţeleg:

De clipirea genei tale putui viaţa să mi-o leg.
Eram mândru – înjosirea, ba sclavia mă înveţi:
Mă dispreţuiesc pe mine … ce mai are astăzi preţ?”

Eminescu a cedat din ce în ce mai mult asalturilor inconştientului pînă cînd, odată cu declanşarea bolii, barierele voinţei sale conştiente s-au rupt definitiv. Pentru a înţelege un om cu o psihologie atît de complexă este necesară o abordare cu mijloace mai elaborate decît bunul simţ comun. O încercare de a investiga structura psihică a lui Eminescu cu mijloacele psihologiei analitice a lui C.G. Jung, de a descoperi sursa tensiunilor psihice la care a fost supus de-a lungul întregii sale vieţi, este cartea noastră Eminescu – viaţa unui om singular. Desigur că fiecare dintre teoriile psihologice existente ar putea conduce la rezultate diferite, dar important este că oricare dintre ele poate să deschidă o perspectivă nouă asupra datelor de mult cunoscute ale vieţii şi operei lui Eminescu şi să ne apropie de personalitatea lui reală.

sursa pozei

Duşmanii patrioţi ai lui Patapievici

De când cu poneiul, duşmanii intelectuali şi "patrioţi" ai directorului Institutului Cultural Român, i-au descoperit un text mai vechi despre inactualitatea „poetului naţional”. L-au repus pe tapetul invectiv şi dă-i.

Ce spune Patapievici?
Că, în lumina noilor valori „progresiste”, ale omului recent, Eminescu a devenit politic incorect.
Atributul naţional – poet naţional – e caduc.
Atributul canonic – poet canonic – dispare odată cu reevaloarea valorilor tradiţionale.
Atributul profund e şters de postmodernism.
Atributul interesant, sinonim pe-atunci cu germanitatea, azi e uzurpat de anglo-saxonism.
Nu mai vorbim de opiniile politice ale „neperechelui” – acum irecuperabile.

„Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu modele.” spune H-R Patapievici.

Concluzionând, putem spune că acele categorii, în care Eminescu se încadra superlativ, azi nu mai există. Conform noilor categorii, Eminescu a dispărut.

Eu sunt de acord cu Patapievici, însă lui Eminescu i-a mai rămas ceva - simpla plăcere a de-a-i citi poeziile.

Întreg articolul aici - Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, Flacăra nr. 1-2, 2002, p. 86.

Cine l-a omorât pe Eminescu?

1. Pe Eminescu „l-a omorât” un doctor prost

Aşa susţine în lucrarea sa, disponibilă şi online, Ovidiu Vuia (docent dr. medic neuropatolog – are şi site) în studiul său patografic Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu (Editura Rita Vuia 2007), destul de controversat.
El zice că Eminescu n-a fost nici sifilitic, nici alcoolic, nici cu demenţă paralitică şi n-a fost nici victima serviciilor secrete.
A avut doar o psihoză maniaco-depresivă endogenă manifestată doar din când în când, spre exasperarea apropiaţilor, nevoiţi să-l pună sub interdicţie. În contradicţie cu doctorii vienezi, un oarecare dr. Şuţu îi pune greşit diagnosticul – din ignoranţă, spune cercetătorul – şi-i administrează tratament cu mercur, ce-l curăţă pe poet mintenaş (miocardită acută).
Unul din argumente care mi-a plăcut, pe lângă cele medicale, este acela că „eminescologii” Petru Creţia, Al. Oprea şi Amita Bhose susţin, bazându-se pe documente, nu pe simple supoziţii, că în timpul bolii, Eminescu era în deplinătatea capacităţilor sale intelectuale, având un creier total lucid (învăţa chiar sanscrita).
Nu sunt medic, dar ceva-mi spune că istoria poate oricând să se repete.
E o vorbă – nu ştii niciodată dacă doctorul care te tratează a terminat cu cinci sau dacă a repetat trei ani din cinci.

2. Pe Eminescu l-a omorât un profesor - anecdotă

În ziarul Universul din 28 iunie 1926, a fost publicată mărturia unui coleg de spital al lui Eminescu, Dumitru Cosmănescu. El povesteşte cum a murit poetul în curtea spitalului : "Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d'acolo, unu' furios, care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: "Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât!” Venit în grabă, şeful stabilimentului, acelaşi Şuţu, muşamalizează totul.