Nu ştiu ce l-a îndemnat pe Silviu Man să scoată la lumină volumaşul de texte ale lui Mircea Eliade adunate de Mircea Handoca la editura Junimea în 1987. Şi mai ales, să-l recenzeze pe Bookblog.
Însă ştiu că a ţinut expres să opună „netrufia intelectuală” a lui Eliade – celei de „deconstruire”, negare sau minimalizare de valori pe care o face Mircea Cărtărescu mai jos, „analizând cu mare atenţie” părul de pe picioarele lui Mihai Eminescu - totuşi valorile nu au păr.
Nu am citit cărticica în cauză, însă ştiu câteva articole de juneţe ale lui Eliade publicate în 4 volume la Humanitas de acelaşi Handoca şi mai ales articolul Eminescu - poetul rasei române – plin de enormităţi naţionaliste, din care aş putea da multe citate – dar din dragoste pentru Eliade, n-o fac aici.
Pentru că, de fapt, obiectul acestui post este uimirea mea în faţa entuziasmului subit al lui Silviu care, în loc să se înarmeze cu prospeţime tinerească şi prudenţă critică, el cade secerat de un discurs eliadesc hagiografic şi naţionalist, la mare modă în vremea aceea. Nu ştiu ce înţelege Silviu prin „patriotism organic” (sic!) şi nici ce anume i-a plăcut la afirmaţia pe care o citează că
Eminescu a luptat pentru a dovedi în toate manifestările geniul autentic al poporului român; în artă ca şi în politică, în filosofie ca şi în economie, Eminescu s-a străduit să impună realităţile naţionale.
Şi înţeleg încă o dată cât e de greu să scăpăm de febra Eminescu chiar şi printre tineri, şi că pentru asta avem nevoie de multe duşuri reci.
Însă ştiu că a ţinut expres să opună „netrufia intelectuală” a lui Eliade – celei de „deconstruire”, negare sau minimalizare de valori pe care o face Mircea Cărtărescu mai jos, „analizând cu mare atenţie” părul de pe picioarele lui Mihai Eminescu - totuşi valorile nu au păr.
Nu am citit cărticica în cauză, însă ştiu câteva articole de juneţe ale lui Eliade publicate în 4 volume la Humanitas de acelaşi Handoca şi mai ales articolul Eminescu - poetul rasei române – plin de enormităţi naţionaliste, din care aş putea da multe citate – dar din dragoste pentru Eliade, n-o fac aici.
Pentru că, de fapt, obiectul acestui post este uimirea mea în faţa entuziasmului subit al lui Silviu care, în loc să se înarmeze cu prospeţime tinerească şi prudenţă critică, el cade secerat de un discurs eliadesc hagiografic şi naţionalist, la mare modă în vremea aceea. Nu ştiu ce înţelege Silviu prin „patriotism organic” (sic!) şi nici ce anume i-a plăcut la afirmaţia pe care o citează că
Eminescu a luptat pentru a dovedi în toate manifestările geniul autentic al poporului român; în artă ca şi în politică, în filosofie ca şi în economie, Eminescu s-a străduit să impună realităţile naţionale.
Şi înţeleg încă o dată cât e de greu să scăpăm de febra Eminescu chiar şi printre tineri, şi că pentru asta avem nevoie de multe duşuri reci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu