Sonetele

Sonetele lui Eminescu.
Nu l-am meritat niciodată.
Un biet geniu rătăcit în anomalia, în anomia acestei naţii de paiantă.

Mircea Cărtărescu, Zen, jurnal, p.126

Lebada - o capodopera (aproape) necunoscuta

de Arthur Suciu

Când printre valuri ce saltă
Pe baltă
În ritm uşor,
Lebăda albă cu-aripele-n vânturi
În cânturi
Se leagănă-n dor ;

Aripele-i albe în apa cea caldă
Le scaldă,
Din ele bătând,
Şi-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde
Le-ntinde:
O barcă de vânt.

Este vorba despre un eveniment poetic aparte: bătaia din aripi a unei lebede la vremea împerecherii (se leagănă-n dor). Dar este de preferat să fie citită fără a te gândi la sensul frazei, ca o incantaţie. Are o muzicalitate extraordinară, tipic eminesciană, arătând prin asta şi valenţe ale limbii române: o anumită caldură, blândeţe interioară. Aproape toate rimele sunt mari (saltă-baltă, caldă-scaldă, oglinde-întinde), iar aliteraţia este excelent folosită (aripele-i albe în apa cea caldă).

Eminescool - schiţă de portret

Când îi dăduseră tuleiele, după unii cam multe, colinda dezlegat prin gaşca pădurilor, a lacurilor şi izvoarelor, adică îl cam durea-n nulă de oameni.

Apoi gagiul a plecat la Viena, fără să fie un tocilar căcăcios, îl cam durea-n paişpe de studii. Stătea nopţile şi fuma şi bea cafele cu câte-o carte care i se părea lui interesantă.

Întors în ţară, nu şi-a terminat studiile, stătea-n cămăruţe-nchiriate şi-şi recita cu voce tare poeziile să-i dispere pe vecini. Mânca pâine, brânză şi bea bere.

Când ajungea fără lovele, era copyright-er la un ziar politic al vremii, deşi nu prea le-avea el cu politica. Cum el însuşi zicea, se masturba intelectual.

Gagicile erau moarte după el când le băga din top şi din buzunar, de la lolite inocente la cucoane nesatisfăcute. Îndeosebi o fufă ce se bagabonţea şi cu alţii (cu Caragiale, de pildă), de altfel măritată - îl juca pe degete ca pe-un fraier. Şi ea scria poezii, dar second hand.

Era tare Eminescu. Îi băga pe toţi în mă-sa şi făcea ce voia. O mai lua el razna aşa.

Din cauza asta, fiind în România, evident că s-au găsit nişte proşti "care-au avut grijă de el".

[Fu]tu-i neamul nevoii, obişnuia să-njure.

Cum l-am cunoscut pe Eminescu

de Arthur Suciu

Tatălui meu îi datorez lecturile foarte timpurii din Eminescu, ba chiar orientarea mea către literatură. Seara, când venea beat de la serviciu, tatăl meu se aşeza pe bancheta noastră din bucătărie şi începea să-i recite mamei poeziile celui pe care îl adora. Aşa am ascultat prima dată Scrisoarea III, De ce nu-mi vii sau O, rămâi: în aburii de vin şi în fumul de ţigară ce ieşeau din pieptul unui părinte melancoolic. Pe mama, fiinţă pragmatică de voie şi de nevoie, acest ritual poetico-bahic o exaspera. Odată, pe când tocmai rostea: "Iar timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec", tata s-a trezit cu spălătorul de vase direct în gură, ceea ce l-a făcut să se ridice în picioare, să se posteze apoi în faţa oglinzii şi să declame patetic: "Sunt prea frumos!"

Efectul lecturilor publice ale părintelui turmentat (obişnuia să recite şi în faţa invitaţilor) a fost imediat. În bibliotecă am dat peste o carte de poezii de Eminescu, iar din momentul acela nu m-am mai despărţit de ea. Curând am vrut să aflu totul despre acest zeu necunoscut al tatălui meu. Am citit cele două cărţi fundamentale ale lui Călinescu (Viaţa şi Opera), unde am dat peste câteva nume ce aveau să mă fascineze şi să-mi terorizeze adolescenţa: Schopenhauer, Hegel şi, în primul rând, Kant. La 15 ani am citit Critica raţiunii pure, inclusiv traducerea lui Eminescu la Estetica transcendentală, şi apoi Ştiinţa logicii, în traducerea lui D.D.Roşca, simţind atunci – printre desele şi extenuantele reprize ilicite de autoerotism – cele mai virile extaze intelectuale. Tatăl meu dispăruse deja din intimitatea vieţii mele când eu l-am stors pe Eminescu de toate secretele.

Caricatura de Wes Tyrell (Canada)

M-am săturat de Eminescu

Eminescu n-a existat, vorba lui Sorescu.
N-a existat poetul naţional, nu poetul rasei (!) române (Mircea Eliade), n-a existat geniul neînţeles, nu omul deplin al culturii româneşti (C. Noica), n-a existat suma lirică de voievozi (P. Ţuţea), nu poetul nepereche, nu domnul şi sfântul, nu fizicianul şi biologul ignorat.
A existat doar un om de secol 19 care-a scris poezii – unele mai frumoase, altele mai urâte – într-o limbă încă-n formare.
Dar nu! Ai spus că unele poezii de Eminescu sunt cam de căcat? Să-l mănânci! Părerea ta despre Eminescu e că era un înapoiat politic? Eşti trădător de ţară! Proza lui gâfâie? Eşti incult! Încercările în teatru ţi se par ageamistice? Cum îţi permiţi?
Şi-n vreme ce aceia ce te califică n-au mai pus mâna pe-un volum de Eminescu din facultate, când învăţau din comentarii şi din tratate, ţie nu-ţi rămâne decât să taci, să te-aşezi pe-un fotoliu la tine acasă şi să mai citeşti o strofă din Şi era ploaie cu senin...

Îmi place să recit în metru antic Oda, să spun pe dinafară la serviciu Somnoroase păsărele – iar colegul meu să-mi spună a nu ştiu câta oară că-i cea mai frumoasă pozie de dragoste ever.

Îl învidiez pe Slavici că era acolo când Eminescu şi-a scos ciubotele şi le-a dat unui cerşetor desculţ, că lui i-a spus Eminescu cum că cel mai înţelept om din lume a fost Confucius... Ăsta-i Eminescu care-mi place, care nota diletantisme în Fragmentarium...
Să-l scoatem de pe socluri, din tablouri, din manuale şi tratate, să-l ştergem de praful prostiei.
Şi să-i citim mai des poeziile - nu pe acelea bune sau rele – ci pe-acelea care ne plac. Şi să ne închipuim cum ar fi dacă l-am fi cunoscut.

Pictura kitchioasă e a lui Sabin Bălaşa şi se încadrează în curentul eminescologico-hagiografic.