Lacul lui Eminescu
de Alex Ciotir
Acesta este lacul “Mihai Eminescu” de la Ipoteşti, Botoşani, locul natal al poetului M.Eminescu.
Ar fi trebuit să fie un loc de promenadă, un loc în mijlocul naturii, un loc care să te ducă oarecum cu gândul la poezia lui Eminescu, un loc care să-ţi ofere linişte sufletească.În schimb nu găseşti o bancă pe care să te aşezi, mizerie la tot pasul, dacă nu eşti atent poţi aluneca pe o coajă de banană sau pe nişte cartoane pentru mici, peturi de bere, chiştoace de ţigări, etc.
Tot felul de alcoolici vin la lac să pescuiască, se îmbată, fac mizerie, înjură. Dacă îţi trece cumva prin cap să te îndrepţi către Observator pentru a mai simţi şi tu aerul curat din pădure sau să mai vezi şi tu o floare, un muşchi de copac,etc. ţi-ai ales prost momentul că orăşenii la cât de comozi sunt vin şi poluează aerul din pădure circulând cât e ziua de mare, pe acele poteci, cu motoscuterele. Oamenii merg câţiva kilometri în afara oraşului ca să găsească ceva mai rău decât îţi poţi imagina în chiar zonele mărginaşe din Botoşani. Nu convine nimănui, dar nu poţi lua măsuri administrative în probleme de mentalitate.
Aceste broscuţe sunt singurele care cred că mai recită între ele poeziile lui Eminescu pentru că omuleţii de prin zonă folosesc acest lac drept loc pentru grătar, loc pentru scandalurile conjugale, loc “al iubirii” tinerilor, loc al beţivanilor, loc al pescarilor, loc de fumat, loc de distrus copacii, loc de călcat iarba, loc de urlat, loc de înjurat, etc. Să fim noi sănătoşi că natura nu se supără pe noi. Punct !
Eliade sau Cărtărescu – despre complexul Meşterului Manole în cultură
Ce facem cu valoarea?
Bun, am stabilit: o operă are valoare. Ce facem cu ea, hai s-o zidim ca pe Ana – desigur împreună cu autorul ei – întru desăvârşirea Culturii Noastre Naţionale. Ce contează că de Ana nu ne mai bucurăm, nu-i mai mângâiem părul, n-o mai sărutăm, n-o mai certăm, n-o mai burduşim din când în când? Ce contează că e moartă? Am zidit-o. Dar întru edificiul Valorii Noastre Naţionale.
Mă aştept de la tineri la o nerăbdare a căutării – de ipostaze noi, de perspective noi, unele chiar greşite (greşeala e apanajul tinereţii), şi nu la o admiraţie sterilă şi mioapă, de muzeu, faţă de valorile vechi.
Dar iată că unii nu pot ieşi din „păcatele” culturale româneşti şi rămân închistaţi în concepţii vetuste, în carapace, cum spune Cehov.
Studiu de caz
Un domn recenzent, Silviu Man – pe care o altă părere l-a făcut să ia distanţă şi să se simtă „urecheat” – a scris mai demult pe bookblog despre o culegere de articole ale lui Mircea Eliade. Ideea era că astăzi am uitat să ne extaziem, ca savantul istoriei religiilor, în faţa patriotismului poetului rasei române, şi facem în loc analize postmoderne (tip Cărtărescu) asupra omului Eminescu, inclusiv asupra păroşeniei lui.
Ca urmare, mi-am scris şi eu opinia faţă de. n-am primit răspuns imediat, dar se pare că autorul a preferat să-şi coacă filozofia. şi a scris ieri.
Ce spune recenzentul? (dincolo de ironii)
1. Începe cu un argumentum ad personam sau mai precis ad blogum, adicătelea împotriva blogului pe care a fost scris - acesta - şi nu a articolului cu pricina (apropo, nu are nici link direct). Ba aflăm şi că Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga şi Ion Dezideriu Sârbu au pus bazele unei ştiinţe.
2. Spune că nu poţi creşte fără să ai certitudini. Certitudini pe care nu le obţii, ci ţi le dau părinţii, sau sfinţii, sau gânditorii veritabili etc. Adică, dacă Eliade spune că Eminescu „ura amestecurile în rasial, moral ori politic şi respecta doar tipul etnic român, care se asemăna cu strămoşii daco-latini: tipul carpatic, exemplarul masculin frumos, onest, sincer şi fidel (1)”, după raţionamentul recenzentului, aceasta trebuie să ne fie o certitudine, doar e dată de un gânditor veritabil. Mai are rost să verificăm citind articolele politice ale lui Eminescu şi să ne zburlim de o aşa opinie à la Alfred Rosenberg?
3. Spune că a scrie despre amănuntele fizice ale unui creator, cum a făcut Cărtărescu, e totuna cu a fi „cronicar de tabloid, mai cult, desigur, dar nu mai onorabil.” Eu nu sunt de acord – orice amănunt, chiar de ordin fizic, despre un autor ţi-l face uman, apropiat, îţi completează imaginea generală pe care o ai despre el. (2)
4. Corolar: „Punând în circulaţie banalităţile scrise sau spuse în epocă despre om, acestea îi eclipsează valoarea spirituală. Realitatea unui fapt va ascunde adevărul unei conştiinţe.” Nicidecum, avem cu toţii discernământ şi putem decela între anecdotă şi operă. Mai adaug că din contră, punând în circulaţie banalităţile scrise despre operă – aparţinând unui Eliade – acestea îi eclipsează valoarea spirituală.
5. Spune că „în cadrul raportului cultural există două paliere: unul – obiectiv, în care recunoşti valoarea” (recenzentul nu ne spune însă ce facem cu ea după aceea – ne închinăm în faţa ei cu osanale sau o discutăm, reînviind-o? –) „şi, consecutiv, un altul – subiectiv în care-ţi formezi preferinţele conform structurii tale sufleteşti.” În ceea ce priveşte valoarea, nu mă aliez acestui raport - pentru mine nu importă - şi tind să-i dau dreptate mai mult lui Harold Bloom, decât recenzentului. Criticul spunea că valoarea estetică se bazează pe trăire - pe memorie şi pe durere, durerea de a renunţa la plăcerile facile în favoarea celor dificile. (3)
6. Spune că „o cultură creşte prin verbul “a crede”, acestui verb el opunându-i-se contestarea. Aşadar orice discuţie nu-şi are rostul. Crezi sau nu/conteşti. Evident, nu pot fi de acord.
7. Spune că „trebuie să reînvăţăm să punem distanţe, ca semn al stimei”. Dar nu ni se spune mai departe ce trebuie să facem în mod concret. De pildă, mi-ar plăcea ca domnul recenzent să-l adâncească, să-l reintrepreteze pe Eminescu, punând distanţe. Îl invit pe acest blog, nu doar pe scenă.
Concluzie
Deci domnul Silviu Man ne spune că avem certitudini ingerând opiniile părinţilor, sau sfinţilor, sau gânditorilor veritabili, e bine să respingem alte informaţii tabloidizante pentru a nu eclipsa valoarea spirituală, pe care trebuie să o recunoaştem, să credem în ea cu stimă şi distanţă.
Dar cum anume să adâncim valoarea, să o reinterpretăm, domnul Silviu Man nu ne spune. Mi-ar plăcea să. Pentru că mie îmi place să învăţ. De oriunde şi de la oricine.
PS: Încep să-mi revizuiesc optimismul cu privire la atitudinea „culturală” a tinerilor. Ori eşti cu ei, ori împotriva lor, orice altă posibilitate fiind exclusă. Orice discuţie diferită, orice nedumerire e luată ca ofensă personală şi considerată ca o contestare.
Îmi place mult o vorbă a lui Brâncuşi, pe care-a spus-o solicitat fiind să fie învăţăcelul lui Rodin – LA UMBRA MARILOR COPACI NU CREŞTE NIMIC. Am pus-o demult la baza creşterii mele şi nu o uit.
__________________________
(1) Mircea Eliade, Jurnalul portughez si alte scrieri, vol. 2, Ed. Humanitas, Buc.,2006, p.312, trad. Mihai Zamfir
(2) Bonus din Biblie: Iacob i-a zis Rebecăi, mama sa: „Esau, fratele meu, e bărbat păros, în vreme ce eu n-am păr.” (Geneza, 27), în Septuaginta 1, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.115
(3) Harold Bloom, Canonul occidental, Ed. Art, Buc. 2007, p.64, trad. Delia Ungureanu.
Bun, am stabilit: o operă are valoare. Ce facem cu ea, hai s-o zidim ca pe Ana – desigur împreună cu autorul ei – întru desăvârşirea Culturii Noastre Naţionale. Ce contează că de Ana nu ne mai bucurăm, nu-i mai mângâiem părul, n-o mai sărutăm, n-o mai certăm, n-o mai burduşim din când în când? Ce contează că e moartă? Am zidit-o. Dar întru edificiul Valorii Noastre Naţionale.
Mă aştept de la tineri la o nerăbdare a căutării – de ipostaze noi, de perspective noi, unele chiar greşite (greşeala e apanajul tinereţii), şi nu la o admiraţie sterilă şi mioapă, de muzeu, faţă de valorile vechi.
Dar iată că unii nu pot ieşi din „păcatele” culturale româneşti şi rămân închistaţi în concepţii vetuste, în carapace, cum spune Cehov.
Studiu de caz
Un domn recenzent, Silviu Man – pe care o altă părere l-a făcut să ia distanţă şi să se simtă „urecheat” – a scris mai demult pe bookblog despre o culegere de articole ale lui Mircea Eliade. Ideea era că astăzi am uitat să ne extaziem, ca savantul istoriei religiilor, în faţa patriotismului poetului rasei române, şi facem în loc analize postmoderne (tip Cărtărescu) asupra omului Eminescu, inclusiv asupra păroşeniei lui.
Ca urmare, mi-am scris şi eu opinia faţă de. n-am primit răspuns imediat, dar se pare că autorul a preferat să-şi coacă filozofia. şi a scris ieri.
Ce spune recenzentul? (dincolo de ironii)
1. Începe cu un argumentum ad personam sau mai precis ad blogum, adicătelea împotriva blogului pe care a fost scris - acesta - şi nu a articolului cu pricina (apropo, nu are nici link direct). Ba aflăm şi că Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga şi Ion Dezideriu Sârbu au pus bazele unei ştiinţe.
2. Spune că nu poţi creşte fără să ai certitudini. Certitudini pe care nu le obţii, ci ţi le dau părinţii, sau sfinţii, sau gânditorii veritabili etc. Adică, dacă Eliade spune că Eminescu „ura amestecurile în rasial, moral ori politic şi respecta doar tipul etnic român, care se asemăna cu strămoşii daco-latini: tipul carpatic, exemplarul masculin frumos, onest, sincer şi fidel (1)”, după raţionamentul recenzentului, aceasta trebuie să ne fie o certitudine, doar e dată de un gânditor veritabil. Mai are rost să verificăm citind articolele politice ale lui Eminescu şi să ne zburlim de o aşa opinie à la Alfred Rosenberg?
3. Spune că a scrie despre amănuntele fizice ale unui creator, cum a făcut Cărtărescu, e totuna cu a fi „cronicar de tabloid, mai cult, desigur, dar nu mai onorabil.” Eu nu sunt de acord – orice amănunt, chiar de ordin fizic, despre un autor ţi-l face uman, apropiat, îţi completează imaginea generală pe care o ai despre el. (2)
4. Corolar: „Punând în circulaţie banalităţile scrise sau spuse în epocă despre om, acestea îi eclipsează valoarea spirituală. Realitatea unui fapt va ascunde adevărul unei conştiinţe.” Nicidecum, avem cu toţii discernământ şi putem decela între anecdotă şi operă. Mai adaug că din contră, punând în circulaţie banalităţile scrise despre operă – aparţinând unui Eliade – acestea îi eclipsează valoarea spirituală.
5. Spune că „în cadrul raportului cultural există două paliere: unul – obiectiv, în care recunoşti valoarea” (recenzentul nu ne spune însă ce facem cu ea după aceea – ne închinăm în faţa ei cu osanale sau o discutăm, reînviind-o? –) „şi, consecutiv, un altul – subiectiv în care-ţi formezi preferinţele conform structurii tale sufleteşti.” În ceea ce priveşte valoarea, nu mă aliez acestui raport - pentru mine nu importă - şi tind să-i dau dreptate mai mult lui Harold Bloom, decât recenzentului. Criticul spunea că valoarea estetică se bazează pe trăire - pe memorie şi pe durere, durerea de a renunţa la plăcerile facile în favoarea celor dificile. (3)
6. Spune că „o cultură creşte prin verbul “a crede”, acestui verb el opunându-i-se contestarea. Aşadar orice discuţie nu-şi are rostul. Crezi sau nu/conteşti. Evident, nu pot fi de acord.
7. Spune că „trebuie să reînvăţăm să punem distanţe, ca semn al stimei”. Dar nu ni se spune mai departe ce trebuie să facem în mod concret. De pildă, mi-ar plăcea ca domnul recenzent să-l adâncească, să-l reintrepreteze pe Eminescu, punând distanţe. Îl invit pe acest blog, nu doar pe scenă.
Concluzie
Deci domnul Silviu Man ne spune că avem certitudini ingerând opiniile părinţilor, sau sfinţilor, sau gânditorilor veritabili, e bine să respingem alte informaţii tabloidizante pentru a nu eclipsa valoarea spirituală, pe care trebuie să o recunoaştem, să credem în ea cu stimă şi distanţă.
Dar cum anume să adâncim valoarea, să o reinterpretăm, domnul Silviu Man nu ne spune. Mi-ar plăcea să. Pentru că mie îmi place să învăţ. De oriunde şi de la oricine.
PS: Încep să-mi revizuiesc optimismul cu privire la atitudinea „culturală” a tinerilor. Ori eşti cu ei, ori împotriva lor, orice altă posibilitate fiind exclusă. Orice discuţie diferită, orice nedumerire e luată ca ofensă personală şi considerată ca o contestare.
Îmi place mult o vorbă a lui Brâncuşi, pe care-a spus-o solicitat fiind să fie învăţăcelul lui Rodin – LA UMBRA MARILOR COPACI NU CREŞTE NIMIC. Am pus-o demult la baza creşterii mele şi nu o uit.
__________________________
(1) Mircea Eliade, Jurnalul portughez si alte scrieri, vol. 2, Ed. Humanitas, Buc.,2006, p.312, trad. Mihai Zamfir
(2) Bonus din Biblie: Iacob i-a zis Rebecăi, mama sa: „Esau, fratele meu, e bărbat păros, în vreme ce eu n-am păr.” (Geneza, 27), în Septuaginta 1, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.115
(3) Harold Bloom, Canonul occidental, Ed. Art, Buc. 2007, p.64, trad. Delia Ungureanu.
Izvorul lui Eminescu?
Ştiţi de ce sursa de apă din fundul Cişmigiului se cheamă Izvorul lui Eminescu?
Ne spune Ioana Pârvulescu în revista Pe tocuri, aici:
Locuiesc pe Strada Şipotul Fântânilor. Şi atunci când mi-am ales acest bloc, din reajma Cişmigiului, a contat şi frumosul nume al străzii. Iar numele străzii se explică prin apropierea de izvoarele din Cişmigiu, între care şi celebrul Izvor al lui Eminescu, cândva socotit a avea apa cea mai bună din toată Capitala. Şi-acum surpriza: ştii de ce se numea izvorul aşa? Pentru că Eminescu a locuit în apropiere şi-şi potolea setea de la apa limpede şi rece a izvorului din Cişmigiu. Hazardul face ca blocul în care locuiesc să fie cam pe locul fostei lui case. Asta mă mai consolează că stau la bloc. M-am născut în casă şi-i port nostalgia în „minte, inimă şi literatură”.
La adresa unde locuieşte scriitoarea am fost şi eu la Lorgean Theatre.
imaginea de aici
Locuiesc pe Strada Şipotul Fântânilor. Şi atunci când mi-am ales acest bloc, din reajma Cişmigiului, a contat şi frumosul nume al străzii. Iar numele străzii se explică prin apropierea de izvoarele din Cişmigiu, între care şi celebrul Izvor al lui Eminescu, cândva socotit a avea apa cea mai bună din toată Capitala. Şi-acum surpriza: ştii de ce se numea izvorul aşa? Pentru că Eminescu a locuit în apropiere şi-şi potolea setea de la apa limpede şi rece a izvorului din Cişmigiu. Hazardul face ca blocul în care locuiesc să fie cam pe locul fostei lui case. Asta mă mai consolează că stau la bloc. M-am născut în casă şi-i port nostalgia în „minte, inimă şi literatură”.
La adresa unde locuieşte scriitoarea am fost şi eu la Lorgean Theatre.
imaginea de aiciEminescu era emo
de Cerber
Eram în clasă ieri, în timpul orei de economie, şi în timp ce mă strofocam să fiu atent la ce zice profu’, la cât e ceasul şi să pretind că sunt serios, mi-am închipuit un lucru. Ce fel de copii ar fi fost scriitorii pe care îi studiem la şcoală. Ce fel de tineri ar fi fost dacă ar fi trăit în zilele de azi, evident.
Primul în gând mi-a venit Eminescu, marele geniu indubitabil. Cum s-ar fi comportat el în era computerului şi internetului? Păi cum? Ar fi fost în primul rând blogger. Ar fi avut un pseudonim de genul “geniupustiu”, un blog cu multe view-uri venite de pe pagina lui de hi5. Ar fi fost un adolescent trist şi neînţeles care şi-ar publica poeziile fără sens şi întamplările care l-au făcut să-şi plângă de milă până când adoarme.
Bineînteles că Eminescu ar fi fost emo, un adolescent răzvrătit care merge la şcoală cu căştile de la MP3 în ureche, ascultând formaţii obscure şi încercând să-şi aranjeze cât mai bine şuviţa de păr peste ochi fără să-şi strice liniile de dermatograf negru de la ochi. Ar purta blugi strâmţi, tenişi negri cu cranii şi un tricou mulat cu simboluri dubioase sau cu nume de formaţii macabre.
Eminescu ar fuma Kent pe la colţuri, ca să nu îl vadă profesorii şi şi-ar da jos cerceii din buză şi sprânceană ca să nu intre în belele. Cu siguranţă ar sta neobservat în ultima bancă, atunci când nu chiuleşte, desigur, o bancă mâzgălită cu tot felul de cruci, pentagrame, versuri din melodii şi cranii în abundenţă.
Ar sta în pauze şi în timpul liber cu prietenul său bun Ram sau John, mare fan al genului hardcore, care cântă la chitară dar încă nu a învăţat să o acordeze şi care se dă fan înfocat Metallica dar nu ştie să numească nici membrii formaţiei, darămite două albume. Împreună îşi doresc să facă o formaţie numită “Luceafăr”, dar în afară de chitara lui Creangă nu au decât un potenţial talent în a scrie versuri.
Mihai, sau mai bine Mike, că aşa e cool, să te cheme ca la Linkin Park, ar fi genul care şi-ar face poze pentru hi5 singur, din unghiuri cât mai caudate, numai ca apoi să le modifice pe calculator, ca să arate cât mai fain şi mai trist ca apoi să devină vorba grupului de prieteni de pe net care îl consideră un fel de erou pentru stilul său rebel.
Vero, prietena sa de câţiva ani încoace este mereu alături când Mihai e deprimat. În zilele ploioase stau îmbăţişaţi pe canapea ascultând balade rock. Camerei lui îi zic “Bojdeuca” pentru că limbajul arhaic e foarte retro şi a fi retro este foarte la modă. Ea l-a pus să-şi lase barbă pentru că a fi emo şi a avea cioc este un lucru absolute necesar.
Vineri seara iese în oraş cu prietenii săi care îi seamănă leit în stil şi comportament. Stau în skate-park şi beau bere la PET. Ram vine de obicei cu chitara dezacordată şi după ce căntă mereu acelaşi repertoriu, îl acompaniază în funal pe Mihai când acesta îşi recită ultimele creaţii. Aceste ieşiri sunt numite din amuzament “Convorbiri Literare” şi sunt foarte apreciate de toţi eventualii participanţi.
Viaţa lui Eminescu ar fi fost în mare aceeaşi, dar de nerecunoscut faţă de varianta reală pe care o ştim cu toţii. Oare câţi Eminescu nedescoperiţi există astăzi, fie ei ignoraţi de lume şi consideraţi fără valoare, fie ei ignoranţi, fiindu-le frică să se afirme de frică să nu fie considraţi ciudaţi şi respinşi de societate.
Articol postat pe http://cerber.wordpress.com/
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
