Cărtărescu despre Eminescu

Fapte

In copilarie era "mic si indesat"1, foarte negricios, ca toti fratii sai. La Cernauti avea o frica patologica de stafii2.


Adolescent, "era un tinar sanatos ca piatra", care la scalda "punea in mirare pe toti cu manevrele ce facea innot".3

La maturitate devenise un barbat mai degraba scund (1,64-1,65 m), cu "musculatura herculitana"4 si deosebit de paros: "Era foarte paros Mihai, pe pulpele si cele de jos si cele de sus, credeai ca-i omul lui Darwin".5 Avea platfus la ambele picioare. In timpul episodului ardelean "avea aparenta unui om vagabund" (Grigore Dragos). N. Densusianu se sperie de el: "O spun, nu in dezonorarea acestui om, ci in adevaratul inteles al cuvintului, curgeau zdrentele de pe el". Era pe atunci "un tinar cu fata negricioasa, cu ochi mari deschisi, cu un zimbet pe buze".6

Dupa zece ani, Mite Kremnitz il priveste cu detasare: "Mai mult scund decit inalt, mai mult voinic decit zvelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu infatisarea prea matura pentru cei 26 de ani ai sai, prea carnos la fata, nebarbierit, cu dinti mari galbeni, murdar pe haine si imbracat fara nici o ingrijire." Primul dejun luat impreuna o socheaza: "la masa, minca cu zgomot, rise cu gura plina, un ris care imi suna brutal... Un om cu totul lipsit de maniere". Risul sau, de altfel, era proverbial printre amici: "ridea mult, cu lacrimi si zgomotos, ii era deci greu sa asiste la comedii, caci risetele ii erau deseori oarecum scandaloase".7 Mite revine de mai multe ori la un amanunt: "O mina mica de copil, binevoitoare, neingrijita, poate nespalata".

Abuza de excitante: cafea si tutun. Pina in 1883 nu a baut exagerat. Viata ii era complet dezordonata: "Uneori era atit de adincit in lucru, ca scria pina foarte tirziu noaptea si atuncea nici nu mergea seara la cina, ci trimetea pe cineva sa-i cumpere piine, brinza, o sticla de bere si lucra mai departe. Cind veneau apoi colegii sai acasa, aflau in camera un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt si de lampa, de nu erau in stare sa respire, iar pe Eminescu nu il puteau zari prin norii de fum".8 Ducea, prin urmare, "un fel de viata de boemian".9 Avea voce de tenor si ii placea sa fredoneze. La "Junimea" el citea cu voce tare poeziile tuturor, caci avea glasul "simpatic, sonor si cadentat".10 Cind recita, "el ridica totdeauna ochii cu duiosie spre podele". Folosea numeroase cuvinte germane si pronunta germanizat unele neologisme: zenzibilizare, conzervativ etc. Injura intr-un singur fel: "Tu-i neamul nevoii!"

Nu arata in nici un fel a poet. Toti cei ce-l cunosteau din scris sint dezamagiti cind il intilnesc: "In general Eminescu era tacut, ginditor... Figura lui cea plina si dulce de mocan respira blindetea... Nimic nu te putea face sa ghicesti in el pe marele poet."11 "Eram atit de deceptionata - scrie si Mite Kremnitz -, incit ma durea deosebirea dintre adevaratul Eminescu si cel care traise in inchipuirea mea... unde-i poezia?" Russu-Sirianu il intilneste in 1882. Si-l imaginase ca pe un "Fat-Frumos din basme". Cunoaste in schimb "un barbat cu infatisare neobisnuita, cu privirea ostenita, trista si dreapta, pilpiind sub pleoape grele, vadit pretimpuriu imbatrinit, cu umerii tristi, putin adus de spate, cu gura amara, stufita de o mustata neingrijita, cu chipul palid brazdat si barba uitata".
Veronicai ii spunea Nicuta, iar ea, lui - Titi. Colegii ii ziceau Emin sau Eminache.

Aproape cert, nu a contractat sifilis niciodata (singura sursa, necreditabila, este sora lui, Harieta). Boala sa mintala nu a fost paralizia generala progresiva, pentru care a fost tratat eronat cu mercur, ci psihoza maniac-depresiva ereditara, asa cum i s-a pus, de fapt, primul diagnostic, la prima sa internare. Intreaga viata a fost un cicloid, pendulind intre extreme: "Vesel si trist; comunicativ si ursuz; blind si aspru".12 Frapa combinatia de modestie si (hiper)constiinta a valorii sale: "Acest amestec straniu, de sfiala si trufie, il facea susceptibil, iritabil, solitar. Toata atitudinea sa in societate ca si in literatura parea a zice: "noli me tangere".13 Stia perfect cine este: "Eminescu nu este un vanitos marunt, de felul celor care abunda in lumea literelor, are insa un sentiment inaintat despre sine si nu mai este indoiala ca se socoteste cel mai mare poet al vremii".14 "Eu am fost, sint si voi fi", ii spune el, la 25 de ani, unei tinere.15


Simptome fizice bizare l-au insotit toata viata. Otita de la 12 ani recidiveaza la 20 si 30. Picioarele sint acoperite de ulceratii. Cauza mortii va fi nu nebunia, ci o endocardita invechita. Dar inspaimintatoare cu adevarat sint simptomele psihice care au precedat boala mintala, datorate probabil sumernajului intelectual din vremea cind scria la Timpul ("aceasta masturbatie intelectuala"16): "Pe un scaun, girbovit, cu capul in pamant, Eminescu parea propria sa umbra... Ce privire stinsa! Cit e de palid... Ce miscari chinuite avea. Parea ca tot trupul il doare ca o rana uriasa. Cu buzele in amara framintare, macina incet firele mustatei, ochii nu mai priveau nimic. Legana necontenit incet si greu grumazul... si privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute dezamagiri, a unui cal de rasa care si-a frint picioarele si asteapta sa moara... Deodata, ca scuturat de friguri, salta din sold si brate, ma loveste cu capul. Se sfredeleste din mijloc si se opreste o clipa piept in piept cu mine. Doamne, ce ochi! Ai cui sint? Pleoapele ridicate in sus au pierit inghitite de frunte. Albul ochilor este mare, mare, holbat ca la cei ce se-neaca. Isi izbeste pumnii in timple... Deodata s-a intors, si-a infipt miinile in par, ochii se casca intr-o spaima grozava. O ia la fuga pe scari. Era acum ca posedat... Aud un soptit cumplit. Cumplit soptit: - Smulge-mi capul!"17 Alteori discursul i se curma subit: "povestea multe si cu haz, deodata insa el se opria de a mai vorbi, lasa in jos buza inferioara si nici un cuvint nu mai putea scoate din gura."18 Stia bine ce avea sa urmeze: "Si... deodata il scutura o cutremurare. Bustul tresalta, capul se proiecta in sus, ca pe un resort. Fruntea se incretea, sprincenele se stringeau, tot chipul se deforma intr-o haina crispare. Cu ochii albi de spaima privea scurt, cu alarma, inapoi... Desigur si el simtea ca se pierde. Se prindea repede cu palmele de falci, se incorda, parca sa opreasca o alunecare. Si ochii i se lasau pe spate, ca o cadere, ca o rastignire."19

Cu o luna inainte de prima criza Maiorescu stie. Cu o saptamina inainte, la Union, poetul ii spune lui E. Ocasianu: "Eu ma apropii cu pasi repezi de nebunie, sa aveti grija de mine." Totusi, pina in ultima zi, el scrie la "Timpul" si redacteaza scrisori perfect coerente (ceea ce ruineaza diagnosticul de PGP luetic).
Prima criza este maniacala si dureaza trei luni. Urmatoarele vor fi predominant depresive. In ultimii ani ai vietii destructurarea morala e totala, iar corpul se distruge cu desavirsire. Poetul e altul, de nerecunoscut. Dar, pentru ca abia in acei ani celebritatea sa depaseste micul cerc al "Junimii", multi si-l vor aminti doar in acea ultima, sfisietoare ipostaza: "Cind l-am vazut atunci, nu-l mai recunoscui pe poetul de odinioara... El era micsorat, scazut sufleteste... Intra si statea in mijlocul cunoscutilor intr-un mutism complet, intr-o absenta totala de inteligenta si vointa."20 Chiar si in aceasta stare, insa, pare constient de soarta sa: "La ce sa mai porti prin lume un om mort!", ii spune lui Vlahuta, care vroia sa-l ia cu el la tara. Inchis in repetate rinduri, fortat, pentru tulburarea linistii publice, manifesta in cele din urma gatism si tendinte clastice. Dupa un sir de sincope, inima ii cedeaza.

Autopsia reveleaza un adevarat "om al durerii": "Inima in stare de ipertrofie pasiva cu degenerescenta grasoasa a tesutului muscular... degenerescenta grasoasa s-a gasit in acelasi stadiu si la tesuturile ficatului, care, bineinteles, erau putin ipertrofiate. Splina in stare ipertrofica si degeneratiune." Alcoolismul si supradozele de mercur au fost cauzele principale. Creierul, in greutate de 1490 g., avea aderente meningeale si encefalita difuza. Emisfera stinga era mai dezvoltata decit cea dreapta. Lobii fontali erau hipertrofiati 21.
Uitat la soare, pe fereastra, creierul s-a alterat si "a trebuit sa fie aruncat in lada cu ramasite, frunze si ingrediente..." 22
________________________________________
1. Th. Stefanelli, 1861.
2. Th. Stefanelli, 1909.
3. Stefan Cacoveanu, 1904.
4. Matei Eminovici, 1886.
5. Idem. / 6. N. Densusianu, 1899.
7. Stefanelli, 1909.
8. Idem.
9. Maiorescu, 1894.
10. Iacob Negruzzi, 1889.
11. Al. Ciurcu, 1911.
12. Caragiale, 1889.
13. Slavici, 1909.
14. G. Panu, 1908.
15. S. Tautu, 1909.
16. Eminescu, 1878.
17. V. Russu-Sirianu, 1969.
18. S. Secula, 1899.
19. V. Russu-Sirianu, 1969.
20. N. Petrascu, 1892.
21. Dr. Alexianu si Sutu, 1989.
22. Dr. Ion Nica, 1972 (din a carui carte, Eminescu, structura somato-psihica, am preluat o parte din date).


Articolul este publicat în numărul special Dilema dedicat lui Eminescu, nr. 265, 27 febr. - 5 mart. 1998

3 comentarii:

radu spunea...

Buna ziua! Va rog frumos sa ne spuneti in ce documente sau carti putem gasi descrierile despre Mihail Eminescu la care ati facut referire mai jos in pagina?
Ar fi foarte bine sa aflam numele titlurilor sau mai multe informatii sa putem verifica informatiile.
Va multumesc!

Unknown spunea...

Ceea ce a scris Cartarescu despre Eminescu spune mai multe despre Cartarescu decât despre Eminescu...

rosu camelia spunea...

Rușine, domnule Cărtărescu! Ați emis un complot la adresa lui Eminescu! Aveți o obsesie...