de Arthur Suciu
Tatălui meu îi datorez lecturile foarte timpurii din Eminescu, ba chiar orientarea mea către literatură. Seara, când venea beat de la serviciu, tatăl meu se aşeza pe bancheta noastră din bucătărie şi începea să-i recite mamei poeziile celui pe care îl adora. Aşa am ascultat prima dată Scrisoarea III, De ce nu-mi vii sau O, rămâi: în aburii de vin şi în fumul de ţigară ce ieşeau din pieptul unui părinte melancoolic. Pe mama, fiinţă pragmatică de voie şi de nevoie, acest ritual poetico-bahic o exaspera. Odată, pe când tocmai rostea: "Iar timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec", tata s-a trezit cu spălătorul de vase direct în gură, ceea ce l-a făcut să se ridice în picioare, să se posteze apoi în faţa oglinzii şi să declame patetic: "Sunt prea frumos!"
Efectul lecturilor publice ale părintelui turmentat (obişnuia să recite şi în faţa invitaţilor) a fost imediat. În bibliotecă am dat peste o carte de poezii de Eminescu, iar din momentul acela nu m-am mai despărţit de ea. Curând am vrut să aflu totul despre acest zeu necunoscut al tatălui meu. Am citit cele două cărţi fundamentale ale lui Călinescu (Viaţa şi Opera), unde am dat peste câteva nume ce aveau să mă fascineze şi să-mi terorizeze adolescenţa: Schopenhauer, Hegel şi, în primul rând, Kant. La 15 ani am citit Critica raţiunii pure, inclusiv traducerea lui Eminescu la Estetica transcendentală, şi apoi Ştiinţa logicii, în traducerea lui D.D.Roşca, simţind atunci – printre desele şi extenuantele reprize ilicite de autoerotism – cele mai virile extaze intelectuale. Tatăl meu dispăruse deja din intimitatea vieţii mele când eu l-am stors pe Eminescu de toate secretele.
Tatălui meu îi datorez lecturile foarte timpurii din Eminescu, ba chiar orientarea mea către literatură. Seara, când venea beat de la serviciu, tatăl meu se aşeza pe bancheta noastră din bucătărie şi începea să-i recite mamei poeziile celui pe care îl adora. Aşa am ascultat prima dată Scrisoarea III, De ce nu-mi vii sau O, rămâi: în aburii de vin şi în fumul de ţigară ce ieşeau din pieptul unui părinte melancoolic. Pe mama, fiinţă pragmatică de voie şi de nevoie, acest ritual poetico-bahic o exaspera. Odată, pe când tocmai rostea: "Iar timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec", tata s-a trezit cu spălătorul de vase direct în gură, ceea ce l-a făcut să se ridice în picioare, să se posteze apoi în faţa oglinzii şi să declame patetic: "Sunt prea frumos!"
Efectul lecturilor publice ale părintelui turmentat (obişnuia să recite şi în faţa invitaţilor) a fost imediat. În bibliotecă am dat peste o carte de poezii de Eminescu, iar din momentul acela nu m-am mai despărţit de ea. Curând am vrut să aflu totul despre acest zeu necunoscut al tatălui meu. Am citit cele două cărţi fundamentale ale lui Călinescu (Viaţa şi Opera), unde am dat peste câteva nume ce aveau să mă fascineze şi să-mi terorizeze adolescenţa: Schopenhauer, Hegel şi, în primul rând, Kant. La 15 ani am citit Critica raţiunii pure, inclusiv traducerea lui Eminescu la Estetica transcendentală, şi apoi Ştiinţa logicii, în traducerea lui D.D.Roşca, simţind atunci – printre desele şi extenuantele reprize ilicite de autoerotism – cele mai virile extaze intelectuale. Tatăl meu dispăruse deja din intimitatea vieţii mele când eu l-am stors pe Eminescu de toate secretele.
Caricatura de Wes Tyrell (Canada)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu