Au trecut zece ani de la apariţia în Dilema a controversatului grupaj de articole despre actualitatea lui Eminescu. Concluzia autorilor, valabilă şi azi, era că parcurgem o criză a receptării lui Eminescu şi că, aşa cum afirma Nicolae Manolescu, el ar trebui „recitit”. Imaginea actuală ce ar trebui înlocuită îşi are originea chiar în afirmaţiile unora dintre cei care l-au cunoscut personal. Titu Maiorescu scria la un an de la moartea lui Eminescu că principala lui caracteristică era „seninătatea abstractă” şi că „tot ce era caz individual, întîmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente”. Imaginea poetului visător, plutind ca un luceafăr departe de realitatea vieţii comune, a fost preluată şi amplificată devenind în zilele noastre un şablon apăsător, propagat în şcoală şi la evenimentele festive, de care s-ar părea că nu mai putem scăpa.
Întotdeauna au existat voci care au respins această idealizare, chiar dacă ele nu au reuşit să schimbe opinia dominantă. Caragiale, de exemplu, a ripostat imediat şi vehement la caracterizarea făcută de Maiorescu: „Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum cîteva veacuri, ca să ne permitem cu atîta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă! … A trăit pînă mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?”
Surprinzător este că o caracterizare atît de schematică a fost asociată unui om cu o structură psihică foarte complicată şi tensionată. Aşa cum rezultă din amintirile contemporanilor, din scrisorile lui, din textele manuscrise, din opera publicată sau postumă, Eminescu era stăpînit de impulsuri inconştiente incontrolabile. Caragiale îl descrie astfel:
„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi cînd o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvîrşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfîrşească. Cînd ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca «Luceafărul lui – nemuritor şi rece».”
Însuşi Eminescu era conştient de temperamentul său nestăpînit. De exemplu, într-o scrisoare către Veronica mărturiseşte incapacitatea sa de a-şi controla gelozia.
„Daca-i cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu cîtă amărăciune, cu cîtă neagră gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.”
Revoltat că iubirea se reduce de fapt la „un instinct atît de van ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an”, căruia nu reuşea să-i reziste, Eminescu scrie:
„Oare sunt eu tot acelaşi? Singur nu mai mă-nţeleg:
De clipirea genei tale putui viaţa să mi-o leg.Eram mândru – înjosirea, ba sclavia mă înveţi:
Mă dispreţuiesc pe mine … ce mai are astăzi preţ?”
Eminescu a cedat din ce în ce mai mult asalturilor inconştientului pînă cînd, odată cu declanşarea bolii, barierele voinţei sale conştiente s-au rupt definitiv. Pentru a înţelege un om cu o psihologie atît de complexă este necesară o abordare cu mijloace mai elaborate decît bunul simţ comun. O încercare de a investiga structura psihică a lui Eminescu cu mijloacele psihologiei analitice a lui C.G. Jung, de a descoperi sursa tensiunilor psihice la care a fost supus de-a lungul întregii sale vieţi, este cartea noastră Eminescu – viaţa unui om singular. Desigur că fiecare dintre teoriile psihologice existente ar putea conduce la rezultate diferite, dar important este că oricare dintre ele poate să deschidă o perspectivă nouă asupra datelor de mult cunoscute ale vieţii şi operei lui Eminescu şi să ne apropie de personalitatea lui reală.
sursa pozei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu